,,Micul prinţ" - Capitolul VII

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, 

dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —

 Antoine de Saint-Exupery

♥♥♥

CAPITOLUL VII

În cea de-a cincea zi, tot datorită oii, mi se dezvălui şi această taină din viaţa micului prinţ. 

Deodată, fără nici o pregătire, el mi-a pus o întrebare, rod al unor gâaduri multă vreme frământate în tăcere:

– O oaie, dacă mănâncă copăceii, mănâncă şi florile?

– O oaie mănâncă tot ce nimereşte.

– Chiar şi florile cu spini?

– Da. Chiar şi florile cu spini.

– Atunci, spinii la ce folosesc?

Nu ştiam. Eram, în clipa aceea foarte ocupat cu motorul meu, mă căzneam cu deşurubatul unui bulon din cale-afară de înţepenit. Mă cuprinsese îngrijorarea, căci pana se dovedea deosebit de gravă, iar apa de băut, împuţinându-se mereu, mă făcea să mă tem de tot ce poate fi mai rău.

– Spinii, atunci, la ce folosesc?

Micul prinţ, de vreme ce punea o întrebare, nu renunţa niciodată la ea. Necăjit din pricina bulonului, i-am spus şi eu ce mi-a trecut prin minte:

– Spinii nu folosesc la nimic. Sunt o curată răutate din partea florilor!

– Vai!

Însă, după o tăcere, mi-a strigat, cu un fel de duşmănie parcă:

– Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neştiutoare. Îşi fac şi ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor …

Nu i-am răspuns nimic. În clipa aceea, tocmai îmi spuneam: „Dacă bulonul ăsta se mai încăpăţânează mult, îi dau una cu ciocanul, de-l fărâm!” 

Micul prinţ din nou mă tulbura din gândurile mele:

– Şi tu crezi că florile …

– Ba de loc! Ba de loc! Nu cred nimic! Ţi-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, mă îndeletnicesc cu treburi serioase!

El s-a uitat încremenit la mine:

– Cu treburi serioase!

Mă vedea aşa, cu ciocanul în mână şi cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se părea foarte urât.

– Vorbeşti întocmai ca oamenii mari!

Cuvintele acestea mă făcură să mă ruşinez putin. El însă, neîndurator, adăugă:

– Toate le încurci … toate le amesteci!

Era, într-adevăr, foarte supărat. Şuviţele-i de aur tremurau în vânt:

– Ştiu undeva o planeta, pe care se află un Domn roşcovan. 

El n-a mirosit niciodată o floare. 

N-a privit niciodată o stea. 

N-a iubit pe nimeni niciodată. 

N-a facut nimic altceva, totdeauna, decât socoteli. 

Şi toată ziua spune, ca şi tine: 

„Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” şi nu mai poate de trufie. 

Acela însă nu e om, e o ciupercă!

– O ce?

– O ciupercă!

Micul prinţ se făcuse palid de mânie.

– De milioane de ani, florile-şi făuresc spini.

Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, mănâncă florile. 

Şi oare nu e un lucru serios, când vrei să înţelegi 

de ce-şi dau ele atâta osteneală să-şi făurească nişte spini 

care nu le folosesc la nimic? 

Nu e importantă bătălia dintre oi şi flori? 

Nu e ea mai serioasă şi mai importantă decât socotelile unui Domn gras şi roşcovan? 

Şi dacă, undeva, eu ştiu o floare care-n lume n-are seamăn 

şi care nu trăieşte-n altă parte decât numai pe planeta mea, 

şi dacă într-o bună dimineaţă 

o oaie mititică e în stare să o nimicească, 

aşa, dintr-o lovitură, 

fără să-şi dea seama de ceea ce face, 

nici acesta nu-i un lucru important?

Se îmbujora-n obraji, pe urma spuse mai departe:

– Când cineva a îndrăgit o floare 

cum numai una singura se află în milioanele şi milioanele de stele, 

lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, 

privindu-le să fie fericit. 

„Floarea mea, îşi spune el, 

e undeva, acolo …”

 Dar dacă oaia îi mănâncă floarea, 

pentru el atunci e ca şi cum, 

dintr-o dată, 

toate stelele s-ar stinge! 

Şi nici asta nu e important!

N-a mai putut rosti nici un cuvânt. A izbucnit in hohote de plâns. 

Se aşternuse noaptea. Eu îmi lăsasem sculele deoparte. Puţin îmi mai păsa acuma de ciocan, de bulon, de sete şi de moarte. 

Pe o stea, pe o planeta, 

pe planeta mea, Pământul, 

se afla un prinţ micuţ,

 care trebuia alinat. 

L-am luat în braţe. L-am legănat. 

Am vorbit cu el:

– Floarea pe care ai îndrăgit-o nu e în nici o primejdie … 

Am să-ţi desenez o botniţă pentru oaia ta … 

Florii am să-i desenez o armură … 

Am să …

Nu prea ştiam ce să-i spun. Mă simţeam tare neîndemânatic. 

Nu ştiam cum să-l împac, 

cum să-i mai intru în voie … 

Într-atât de tainic e tărâmul lacrimii.

  VA URMA... mâine!

♥♥♥

Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/

,,Micul prinţ" - Capitolul VI

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, 

dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —

 Antoine de Saint-Exupery

♥♥♥

CAPITOLUL VI

O! prinţ micuţ, descopeream aşa, puţin câte puţin, taina micii şi însinguratei tale vieţi. Timp îndelungat tu n-avuseseşi, ca să te desfeţi, decât farmecul apusurilor de soare. Un proaspăt amănunt, pe care l-am aflat în cea de-a patra zi, de dimineaţă, când mi-ai spus:

– Tare mult îmi plac apusurile soarelui. Haidem să vedem un apus de soare …

– Dar trebuie să aşteptăm …

– Ce să aşteptăm?

– Să aşteptăm ca soarele s-apună.

La început ai fost nedumerit, apoi ai râs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:

– Mereu mă cred la mine-acasă!

Într-adevăr. Când în Statele Unite e amiază, soarele, o ştie toată lumea, apune peste Franţa. Ar fi de-ajuns, dac-ai putea să mergi într-un minut în Franţa, ca să priveşti apusul soarelui. Din nefericire, Franţa-i prea departe. Însă tu, pe atât de micuţa ta planetă, n-aveai decât să te muţi doar câţiva paşi cu scaunul. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui …

– Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!

Şi ai adăugat, puţin după aceea:

– Ştii … când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui …

– Erai deci trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?

Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.

♥♥♥

Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/

,,Micul prinţ" - Capitolul V

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, 

dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —

 Antoine de Saint-Exupery

♥♥♥

CAPITOLUL V

Descopeream în fiecare zi câte ceva în legătură cu planeta, cu plecarea şi călătoria lui. Lucrul acesta se petrecea încetul cu încetul, pe măsură ce-i scăpa întâmplător câte un gând. Astfel am ajuns, în cea de-a treia zi, să aflu de năpasta baobabilor.

A fost tot datorită oii, căci deodată micul prinţ m-a întrebat, cuprins parcă de o mare îndoială:

– E adevărat, nu-i aşa, că oile mănâncă copăcei?

– Da. E adevărat.

– Aha! Îmi pare bine.

Nu înţelegeam de ce era atât de important ca oile să mănânce copăcei. Dar micul prinţ adăugă:

– Atunci înseamnă că mănâncă şi baobabi?

I-am explicat micului prinţ că baobabii nu sunt copăcei, ci nişte arbori cât bisericile de mari şi că, dacă ar lua cu el chiar şi o întreagă turmă de elefanţi, turma aceasta tot nu i-ar putea veni de hac nici măcar unui singur baobab.

Ideea cu turma de elefanţi îl făcu pe micul prinţ să râdă :

– Ar trebui puşi unii peste alţii …

Însă de îndată zise, cu înţelepciune:

– Baobabii, înainte de a creşte mari, încep prin a fi mici.

– Chiar aşa! Dar de ce vrei tu ca oile să mănânce puieţi de baobabi?

El mi-a răspuns: „Păi dar! Vezi bine!” Ca şi când ar fi fost vorba despre un lucru foarte limpede. 

Şi a trebuit să-mi pun mintea la grea încercare pentru ca să aflu singur dezlegarea.

Şi, într-adevăr, pe planeta micului prinţ se găseau, ca pe toate planetele, şi ierburi bune şi ierburi rele.

Prin urmare, seminţe bune şi seminţe rele de ierburi rele. 

Numai că seminţele n-ai cum să le vezi. Ele dorm în tainiţa pământului, până când i se năzare câte uneia să se trezească. Atunci începe să se întindă şi scoate la soare, mai întâi cu sfiiciune, un firicel plin de farmec şi nevătămător.

Dacă e vorba de un fir de ridiche sau de un trandafir, îl poţi lăsa să crească-n voia lui. 

Dar dacă e vorba despre o plantă rea, trebuie să smulgi numaidecât aceasta plantă, chiar din clipa în care ai descoperit-o.  (***amintiţi-vă de ,,buruienile"din ,,Grădina sufletului"!)

Or, pe planeta micului prinţ se aflau niste seminţe îngrozitoare … seminţe de baobab. Pământul planetei era plin de ele. Or, de un baobab, dacă prinzi de veste prea târziu, nu te mai poţi descotorosi niciodată. Năpădeşte întreaga planetă.

O străpunge cu rădăcinile. Şi dacă planeta este prea mică, şi dacă baobabii sunt prea mulţi, o fac să sară-n aer.

– E ceva ce ţine de disciplină, mi-a spus mai apoi micul prinţ. După ce te-ai dichisit de dimineaţă, trebuie să dichiseşti cu grijă şi planeta. Trebuie să te străduieşti să smulgi întotdeauna baobabii, de îndată ce-i deosebeşti de copăceii de trandafir, cu care se aseamănă mult, când sunt foarte tineri. E o treabă plicticoasă, dar foarte uşoară.

Şi, într-una din zile, m-a povăţuit să-mi dau silinţa şi să fac un desen frumos, cu ajutorul căruia lucrul acesta să le intre bine în cap copiilor de pe meleagurile mele.

„Dacă vor călători cândva – îmi spunea el – s-ar putea să le fie de folos. Uneori, de laşi o treabă pentru mai târziu, nu-i nici o pagubă. Când însă este vorba despre baobabi, întotdeauna se întâmplă o groaznică nenorocire. Ştiam undeva o planetă, locuită de un trândav. Nu luase seama la trei copăcei …”

Iar eu sub îndrumările micului prinţ, am desenat această planetă. Mie, unuia, nu prea îmi place să fac pe moralistul. Însă primejdia baobabilor e atât de puţin cunoscută şi neajunsurile care îl pândesc pe acela ce s-ar rătăci pe un asteroid sunt atât de mari, încât de asta dată, mă abat de la tăcerea mea. 

Şi spun: „Copii! Fiţi atenţi la baobabi!”

Doar de aceea m-am trudit atâta cu acest desen, ca să le dau de veste prietenilor mei că-i paşte o primejdie pe lângă care trec de multă vreme, ca şi mine, fără să-şi dea seama. 

Povaţa merită aceasta osteneală. 

Poate vă veţi pune întrebarea: „Oare de ce în cartea aceasta nu se găsesc şi alte desene, la fel de măreţe, ca desenul cu baobabii?” răspunsul este foarte simplu: Am încercat, dar nu am izbutit. Când am desenat baobabii, am fost însufleţit de simţământul că nu e nici o clipă de pierdut.

  VA URMA... mâine!

♥♥♥

Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/

,,Micul prinţ" - Capitolul IV

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, 

dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —

 Antoine de Saint-Exupery

♥♥♥

CAPITOLUL IV
Aflasem încă un lucru foarte însemnat: anume că planeta lui de baştină abia de întrecea mărimea unei case!

Ceea ce nu prea avea cum să mă mire. 

Ştiam bine că înafară de marile planete, că Pământul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li s-a dat câte un nume, pe lume se mai află o puzderie de alte planete, uneori atât de mici, încât numai anevoie le poţi zări cu telescopul. 

Când un astronom descoperea vreuna dintre ele, îi da, în loc de nume, un număr. Aşa, de pildă, el îi zice:

,,Asteroidul 3251”

Am temeinice motive să cred că planeta de pe care venea micul prinţ era asteroidul B-612. Acest asteroid nu a fost zărit decât o singură dată, cu telescopul, în 1909, de către un astronom turc.

El a făcut atunci, cu prilejul unui Congres Internaţional de Astronomie, o mare demonstraţie a descoperirii sale. 

Nimeni însă nu i-a dat crezare, din pricina hainelor pe care le purta.

Aşa sunt oamenii mari!

 Din fericire pentru faima asteroidului B-612, un dictator turc porunci poporului său, sub pedeapsa cu moartea, să se îmbrace ca europenii. Astronomul a mai făcut o demonstraţie, în 1920, îmbrăcat de asta dată într-un frac foarte elegant. Şi toată lumea, acuma, a fost de aceeaşi părere cu el.

Dacă v-am povestit aceste amăanunte cu privire la asteroidul B-612 şi dacă v-am destăinuit numărul lui, am făcut-o din pricina oamenilor mari. 

Oamenilor mari le plac cifrele. 

Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevarat însemnate. 

Nu vă întreabă niciodată: 

„Ce sunet are glasul lui? 

Ce jocuri îi plac lui mai mult? 

Face el colecţie de fluturi?”. 

Ci întreabă: 

„Câţi ani are? 

Câţi fraţi are? 

Câte kilograme cântăreşte? 

Cât câştigă tatăl lui?” 

Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneţi oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş” …, ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă.

  

Lor trebuie să le spuneţi: „Am văzut o casă, care costă o sută de mii de franci”. „Ce frumoasă e!”vor exclama atunci.

Tot aşa, dacă le spuneţi: „Drept mărturie că micul prinţ a existat 
într-adevăr stă faptul că el era o fiinţă încântătoare, că râdea şi că-şi dorea o oaie. Când cineva îşi doreşte o oaie, e o mărturie că există”, ei vor ridica din umeri şi vor socoti că nu sunteţi decât nişte copii! 

Dar dacă le spuneţi: „Planeta de pe care venea el e asteroidul B-612″, atunci vă vor crede şi vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. 

Aşa sunt ei. Nu trebuie să le-o luaţi în nume de rău. 

Copiii se cuvine să fie îngăduitori cu oamenii mari.

  

Fireşte însă că nouă, celor care ştim ce-nseamnă viaţa puţin ne pasă de cifre! Mi-ar fi plăcut şi mie să încep aceasta povestire-n felul basmelor. 

Mi-ar fi plăcut să spun aşa:
„A fost odată un mic prinţ, care trăia pe o planetă doar cu puţin mai mare decât el şi care avea nevoie de un prieten...”

Astfel, acelora care ştiu ce-nseamnă viaţa, totul le-ar fi apărut cu mult mai plin de adevăr.
Căci mie nu-mi place să-mi citească nimeni cartea în chip uşuratic. O mare amărăciune mă cuprinde, în timp ce povestesc aceste amintiri. 

Sunt şase ani de când prietenul meu, luându-şi oaia, a plecat. Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru căa nu vreau să-l uit. 

E un lucru trist să uiţi un prieten. Nu oricine a avut un prieten. 

Şi s-ar putea să ajung asemeni oamenilor mari, care nu se mai gândesc decât la cifre. 

Aşa că iată încă un motiv pentru care mi-am cumpărat o cutie cu vopsele şi creioane. E greu, la vârsta mea, să te apuci de desenat, când niciodată n-ai mai încercat să desenezi nimic, în afară de un şarpe boa întreg şi de un şarpe boa spintecat, la vârsta de şase ani! 

Nu sunt însă tocmai sigur că voi izbuti. Câte un desen, mai treacă – meargă, în altul nu mai seamană de fel. Mai greşesc câte puţin şi când e vorba de înălţime. 

Micul prinţ, aici, este prea mare. Dincoace, prea mic. Şovăi, de asemeni, când ajung la culoarea veşmintelor sale. Încerc atunci aşa, încerc altminteri, când mai bine, când mai rău. 

Voi mai greşi, apoi, în privinţa anumitor amănunte mai de seamă. Dar asta trebuie să mi-o iertaţi. Prietenul meu nu dădea niciodată lămuriri. Credea, poate, că-i semăn. Eu însă, din nefericire, nu sunt în stare să desluşesc oile prin scândura lăzilor. Poate sunt întrucâtva asemeni oamenilor mari. Trebuie să fi îmbătrânit şi eu.

 VA URMA... mâine!

♥♥♥

Voi, copii, vedeţi cu ,,ochii minţii" oiţa printre scândurile lăzii? 

Sunt convinsă că DA! :)
...pentru că şi eu o ,,văd"! :)♥♥♥

Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/

,,Micul prinţ" - Capitolul III

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, 

dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —

 Antoine de Saint-Exupery

♥♥♥

CAPITOLUL III

Mi-a trebuit un timp îndelungat până să pot pricepe dincotro venea. 

Micul prinţ, care îmi punea o mulţime de întrebări, părea că niciodată nu le aude pe-ale mele. 

Nu m-am lămurit deplin, decât încetul cu încetul şi asta datorită doar unor cuvinte pe care le rostea întâmplător. Aşa, de pildă, când a dat cu ochii de avionul meu (avionul nu vi-l desenez, e un desen mult prea greu pentru mine), m-a întrebat:

– Ce bazaconie mai e şi asta?

– Nici o bazaconie. Asta zboară. E un avion. Avionul meu.

Şi i-am adus la cunoştinţă, cu mândrie, că eu zbor. Atunci el a strigat:

– Cum! Ai căzut din cer?

– Da! – făcui eu, cu modestie.

– O! asta-i bună! …

Şi micul prinţ izbucni într-un drăgălaş hohot de râs, care pe mine mă supăra destul de mult. Mie nu-mi place să râdă nimeni de nenorocirile mele. 

Apoi, adăugă:

– Atunci şi tu vii tot din cer! De pe ce planetă eşti?

Întrezărind pe loc o licărire în taina care îl învăluia, l-am întrebat numaidecât:

– Va sa zică, tu vii de pe o planetă?

El însă nu mi-a dat nici un răspuns. A clătinat încet din cap, uitându-se la avionul meu:

– Ce e drept, cu asta nici nu poţi să vii prea de departe …

Şi multă vreme se pierdu iîntr-o visare. Apoi îşi scoase oaia din buzunar şi se cufundă în contemplarea comorii sale.

Vă închipuiţi cât de mult m-a putut nedumeri crâmpeiul lui de mărturisire în legătură cu „celelalte planete”. 

M-am străduit, de aceea, să aflu mai departe:

– Dincotro vii tu, prichindelule? Unde e „acasă la tine”? Unde vrei tu să-mi duci oaia?

El mi-a răspuns, după o tăcere îngândurată:

– E bine că mi-ai dat şi-o ladă, astfel va avea şi ea o casă peste noapte.

– Sigur că da. Şi dacă eşti cuminte, am să-ţi dau şi-o funie, ca s-o legi în timpul zilei. Şi-un ţăruş.

Propunerea aceasta, după câte mi se păru, îl mira pe micul prinţ:

– Să o leg? Ce idee năstruşnică!

– Păi, dacă nu o legi, se duce cine ştie unde şi se pierde …

Şi din nou prietenul meu izbucni într-un hohot de râs:

– Şi unde-ai vrea tu să se ducă?

– Oriunde. Drept înainte …

Micul prinţ rosti atunci cu multă seriozitate:

– Nu-i nimic. La mine-acasă e atât de puţin loc!

Şi, cuprins de-o uşoară melancolie, adaugă:

– Drept înainte nu poţi merge prea departe …

Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/

,,Micul prinţ" - Capitolul II

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, 

dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —

 Antoine de Saint-Exupery

♥♥♥

CAPITOLUL II

Aşa am trăit eu, stingher, fără a avea cu cine sta într-adevăr de vorbă, până când, odată, acum 6 ani, am rămas în pană în pustiul Saharei. 

Mi se stricase ceva la motor. Şi cum nu luasem cu mine nici un mecanic, nici călători, mă pregăteam să-ncerc de unul singur să duc la bun sfârşit o reparaţie anevoioasă. Era, pentru mine, o chestiune de viaţă şi de moarte. Apa de băut, abia mai aveam pentru opt zile.

În prima noapte, deci, am dormit acolo, pe nisip, la mii de leghe depărtare de orice aşezare omenească. Eram mai singur chiar decât e naufragiatul pe o plută, în mijlocul oceanului.

Aşa că vă închipuiţi uimirea mea, când, deodată, în revărsat de zori, m-am pomenit că mă trezeşte un glăscior ciudat. Rostea:

– Te rog … desenează-mi o oaie!

– Cum?!

– Desenează-mi o oaie …

Am sărit în picioare, ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit cu luare-aminte. Şi-am văzut un omuleţ cu totul nemaipomenit, care mă scruta cu gravitate.

Iată cel mai bun portret pe care, mai târziu, am izbutit să îl fac. 

Desenul meu e însă, bineînţeles, mult mai puţin fermecător decât modelul. Nu e vina mea. 

Oamenii mari, pe când aveam şase ani, mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor şi, în afara de şerpi boa întregi şi de şerpi boa spintecaţi, nu mai învăţasem să desenez nimic altceva.

Prin urmare, priveam cu ochi mari de uimire la arătarea aceea. 

Nu uitaţi că mă aflam la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit. 

Or, omuleţul meu nu părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea de loc înfăţişarea unui copil pierdut în inima pustiului, la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit. 

Când, în sfârşit, am fost în stare să vorbesc, l-am întrebat:

– Bine, dar … ce cauţi tu aici?

Iar el rosti atunci din nou, încetişor, cerându-mi parcă un lucru foarte însemnat:

– Te rog … desenează-mi o oaie!

În faţa unei taine prea copleşitoare, nici nu mai cutezi să te împotriveşti. Oricât de nefiresc mi se părea mie lucrul acesta acolo, la mii de leghe depărtare de orice aşezare omenească, şi cu toată primejdia de moarte în care mă aflam, mi-am scos din buzunar stiloul şi o foaie de hârtie.

Însă mi-am adus aminte că studiasem îndeosebi geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi

i-am spus omuleţului aceluia (cam posomorându-mă) că nu mă pricepeam să desenez. El mi-a răspuns :

– Nu-i nimic … Desenează-mi o oaie …

Cum eu nu mai desenasem o oaie, i-am făcut unul dintre desenele acelea două, singurele de care mă ştiam în stare. Cel cu şarpele boa întreg. 

Şi-am încremenit, auzind că omuleţul îmi spune:

-Nu! Nu! Nu vreau un elefant în pântecele unui şarpe boa! Un şarpe boa e foarte primejdios, iar un elefant te încurcă foarte mult. La mine acasă este loc atât de puţin. Eu de-o oaie am nevoie. Desenează-mi o oaie!

Aşa încât am desenat:

El s-a uitat cu luare-aminte, apoi:

– Nu! Aceasta este foarte bolnavă. Fă-mi alta !

Am desenat alta:

 Prietenul meu a zâmbit, cu drăgălăşenie şi îngăduinţă:

– Numai că … vezi şi tu … aceasta nu e oaie, e berbec. Are coarne …

Am facut, prin urmare, desenul din nou.

El însă mi l-a dat înapoi, ca şi pe cele de mai înainte:

– Aceasta-i prea bătrână. Eu vreau o oaie care să trăiască mult.

Atunci, pierzându-mi răbdarea, deoarece mă zoream să mă apuc de demontatul motorului,i-am făcut la repezeală desenul următor:

Şi i-am spus, într-o doară:

– Aceasta este lada! Oaia care-ţi trebuie ţie se află înăuntru.

Însă am văzut, cu uimire, cum chipul micului meu judecător se luminează:

– Chiar aşa mi-o şi doream! Crezi că oaia aceasta are nevoie de multă iarbă?

– De ce mă-ntrebi?

– Pentru că la mine-acasă este loc atât de puţin …

– Negreşit îi va ajunge. Ţi-am dat o oaie mititică.

El s-a aplecat asupra desenului:

– Nu chiar aşa de mititică … Ia te uită! A adormit …

Şi iată cum l-am cunoscut pe micul prinţ.

Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/

,,Micul prinţ" - Capitolul I

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, 

dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —

 Antoine de Saint-Exupery

♥♥♥

,,Copiilor le cer iertare că am închinat această carte unui om mare. 

Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten, din câţi am eu pe lume.

 Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii. 

Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de foame şi de frig. Are multă nevoie de mângâiere. 

Dacă toate motivele înfăţişate nu sunt de ajuns, 

ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, 

pentru că şi acest om mare a fost cândva copil. 

Toţi oamenii mari au fost cândva copii. (Dar puţini îşi mai aduc aminte."

Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ, Dedicaţie (1943)

CAPITOLUL I

Odată, pe vremea când aveam eu 6 ani, am dat peste o poză minunată, într-o carte despre pădurile virgine, numită „Întâmplări trăite”. Înfăţişa un şarpe boa, care înghiţea o fiară sălbatică. Iată copia acelui desen.

În cartea, aceea se spunea: „Şerpii boa îşi înghit prada dintr-o dată, fără să o mai mestece. Pe urmă, nu mai sunt în stare să se mişte şi dorm într-una, timp de şase luni, cât ţine mistuitul”.

M-am gândit atunci îndelung la peripeţiile din junglă şi am izbutit să fac la rându-mi, cu un creion colorat, primul meu desen. Desenul meu numărul 1. Era aşa :

Le-am arătat oamenilor mari capodopera mea şi i-am întrebat dacă desenul acesta îi sperie. Ei mi-au răspuns:

– De ce să te sperii de-o pălărie?

Desenul meu nu înfăţişa o pălărie. Înfăţişa un şarpe boa care mistuia un elefant. Am desenat atunci şarpele boa pe dinăuntru, pentru ca astfel să poată pricepe şi oamenii mari. 
Oamenii mari au întotdeauna nevoie de lămuriri. 
Desenul meu numărul 2 era aşa:

Oamenii mari m-au sfătuit să le las încolo de desene cu şerpi boa, fie întregi, fie spintecaţi, şi să-mi văd mai degrabăa de geografie, istorie, de aritmetică şi de gramatică. Aşa s-a făcut că am părăsit, la vârsta de 6 ani,  strălucită carieră de pictor. 

Nereuşita cu desenul meu numărul 1 şi cu desenul meu numărul 2 îmi tăiase orice curaj. 

Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, şi e obositor pentru copii să le tot dea într-una lămuriri.

Astfel că a trebuit să-mi aleg altă meserie şi am învăţat să conduc avioane. Am zburat mai pretutindeni în lume. Iar geografia, ce e drept, mi-a fost de mare ajtor. Puteam, dintr-o dată, să deosebesc China de Arizona. Lucru foarte folositor, dacă te-ai rătăcit în timpul nopţii.

Aşa că eu, de-a lungul vieţii mele, am avut o sumedenie de legături cu o sumedenie de oameni serioşi. Mi-am petrecut multă vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte îndeaproape. Ceea ce nu mi-a prea îmbunătăţit părerea despre ei.

Când întâlneam pe câte cineva, care-mi părea mai dezgheţat la minte, îl puneam la încercare cu ajutorul desenului meu numărul 1, de care niciodată nu m-am despărţit. Voiam să ştiu dacă avea o minte într-adevăr pătrunzătoare. 

Numai că răspunsul era mereu acelaşi: „E o pălărie”. 

Atunci eu nu-i mai pomeneam nimic de şerpii boa, nici de pădurile virgine, nici de stele. Căutam să fiu pe înţelesul lui. Stăteam cu el de vorba despre bridge, despre golf, despre politică şi despre cravate. Iar el era încântat că făcuse cunoştinţă cu un om atât de aşezat.

Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/2011/01/08/antoine-de-saint-exupery-micul-print-o-altfel-de-initiere/

,,Micul prinţ" -sfaturi

   

,,Nimic nu este întâmplător!"

Pentru că mâine, la lectură, vom discuta despre 

,,Micul prinţ", de Antoine de Saint Exupery,

 m-am gândit că ar fi bine să o postez pe blog.

Este o povestire frumoasă, deosebit de interesantă, plină de înţelepciune.

Întâmplările din carte pun în lumină adevăruri care călăuzesc oamenii (sau ar trebui să-i călăuzească) pe tot parcursul vieţii lor.

Citiţi cu atenţie, cu răbdare!
,,Citiţi cu INIMA!"

,,Iată secretul meu. Este foarte simplu. Ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi; doar cu inima poţi vedea cu adevărat. "

(,,Micul prinţ" (1943) de Antoine de Saint-Exupéry (1900 - 1944))

Încercaţi să desluşiţi tâlcul cuvintelor!

Vă recomand să faceţi o fişă de lectură, pentru portofoliu, în care să notaţi cuvintele/enunţurile scrise cu litere îngroşate
şi subliniate! 

Le vom explica în clasă.

Ar fi bine să reţineţi o parte din ele!

♥♥♥
O carte pentru cei mici, dar şi pentru cei mari!

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” 

— Antoine de Saint-Exupery

♥♥♥
Imaginaţia copilului nu are limite! 
Dar şi inima lui este la fel de mare şi de curată!
Să ne amintim cu toţii de atunci, de când eram copii...!
Să încercăm să redescoperim copilul din noi!
♥♥♥

   

Cu drag, pentru voi! ♥♥♥

Sursa imagini: garbo.ro