Poveste cu tâlc – ,,Moş Ion Roată şi Unirea"
La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni
liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu
cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare
judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional.
Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au
ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se
mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia
dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la
Iaşi.
— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi?
zise boierul cu blândeţă.
— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un
ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.
— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori,
creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care
poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre
cumplita urgie şi peire a neamului românesc.
Ţări surori şi creştine, am zis,
oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii
noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile
câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni.
Ţări megieşe, am zis,
oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte.
“Să-l secăm dar dintr-o sorbire” şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea
dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările
grele de pe atunci.
Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem
de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru
ce v-am chemat?
Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde,
moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca
să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai
bine!
— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai
ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la
coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?…
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu
îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am
pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră?
Vorba ceea,
cucoane: “Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte”, să
ierte cinstită faţă dumnevoastră.
Eu socot că treaba asta se putea face şi fără
de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră
învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb…
Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea…
— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai
boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la
vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării.
Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine
au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi
dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări.
Le dă el pilde câte şi mai multe: cu
smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul
creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale
Unirii, aducându-le aminte că tot “pentru unirea tuturor” se roagă şi sfânta
biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.
— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi.
Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd, eşti
cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş
Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea
acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate,
nu şagă.
— Ia cearcă şi vezi.
Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi
dumneta, bade Pandelachi.
În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul
din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face
treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu
uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi.
Povestea cântecului:
Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.
Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să
ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni
duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români.
D-apoi fraţii noştri de sânge:
franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt?
La orice
întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi… Unirea
face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.
— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am
înţeles, răspunde moş Roată.
— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un
copil putea să înţeleagă.
— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.
— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală,
ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când
se face atâta vorbă; să auzim şi noi!
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până
la faptă este mare deosebire…
Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi
poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus,
cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la
vlădică până la opincă.
Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi
şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală…
Iar de la bolovanul
dumnevoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o
peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta
împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre…
Să dea Domnul, cucoane,
să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.
La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din
umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:
— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!…
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a
tăcut molcum.
