A fost odată ca
niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.
De fapt, nu se ştie
dacă buburuza a întâlnit licuriciul sau licuriciul a întâlnit buburuza, dar
asta nici nu contează pentru povestea noastră.
Ceea ce contează, e că buburuza şi licuriciul au devenit buni prieteni şi au hotărât să rămână împreună pentru
totdeauna. Numai că şi-au dat seama că în pădure erau o mulţime de obstacole,
lipsite de importanţă pentru alţii, dar care pe ei i-ar putea despărţi: o
crenguţă, o pietricică, o frunză…
Şi atunci, buburuza şi
licuriciul au hotărât să se ţină tot timpul de mână pentru ca nimic să nu-i
poată despărţi.
Se plimbau împreună prin pădure şi erau foarte fericiţi, dar într-o zi… licuriciul a constatat că buburuza dispăruse.
Nu ştia dacă el i-a
dat drumul de mână ei sau dacă ea i-a dat lui drumul de mână, dar asta nici
nu contează în povestea noastră, contează numai că licuriciul, singur şi trist,
a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguţă, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din
ce în ce mai trist şi i se părea că pădurea nu mai are nici un gust, nici un
sens, nici un farmec…
Şi cum se plimba
licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică.
Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate
dacă ai străluci tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi şi
s-ar întoarce la tine.
- Ştii că ai dreptate
? a spus licuriciul… eram aşa de trist, încât am uitat să strălucesc!”
