„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii,
dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —
Antoine de Saint-Exupery
♥♥♥
CAPITOLUL VII
VA URMA... mâine!
♥♥♥
În cea de-a cincea zi, tot
datorită oii, mi se dezvălui şi această taină din viaţa micului prinţ.
Deodată,
fără nici o pregătire, el mi-a pus o întrebare, rod al unor gâaduri multă
vreme frământate în tăcere:
– O oaie, dacă mănâncă copăceii,
mănâncă şi florile?
– O oaie mănâncă tot ce nimereşte.
– Chiar şi florile cu spini?
– Da. Chiar şi florile cu spini.
– Atunci, spinii la ce folosesc?
Nu ştiam. Eram, în clipa aceea
foarte ocupat cu motorul meu, mă căzneam cu deşurubatul unui bulon din
cale-afară de înţepenit. Mă cuprinsese îngrijorarea, căci pana se dovedea
deosebit de gravă, iar apa de băut, împuţinându-se mereu, mă făcea să mă tem de
tot ce poate fi mai rău.
– Spinii, atunci, la ce folosesc?
Micul prinţ, de vreme ce punea o întrebare, nu renunţa niciodată la ea.
Necăjit din pricina bulonului, i-am spus şi eu ce mi-a trecut prin minte:
– Spinii nu folosesc la nimic. Sunt o curată răutate din partea florilor!
– Vai!
Însă, după o tăcere, mi-a
strigat, cu un fel de duşmănie parcă:
– Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neştiutoare. Îşi
fac şi ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor …
Nu i-am răspuns nimic. În clipa
aceea, tocmai îmi spuneam: „Dacă bulonul ăsta se mai încăpăţânează mult, îi dau
una cu ciocanul, de-l fărâm!”
Micul prinţ din nou mă tulbura din gândurile
mele:
– Şi tu crezi că florile …
– Ba de loc! Ba de loc! Nu cred
nimic! Ţi-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, mă îndeletnicesc cu
treburi serioase!
El s-a uitat încremenit la mine:
– Cu treburi serioase!
Mă vedea aşa, cu ciocanul în mână
şi cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se părea
foarte urât.
– Vorbeşti întocmai ca oamenii mari!
Cuvintele acestea mă făcură să mă
ruşinez putin. El însă, neîndurator, adăugă:
– Toate le încurci … toate le amesteci!
Era, într-adevăr, foarte supărat.
Şuviţele-i de aur tremurau în vânt:
– Ştiu undeva o planeta, pe care
se află un Domn roşcovan.
El n-a mirosit
niciodată o floare.
N-a privit niciodată o stea.
N-a iubit pe nimeni niciodată.
N-a facut nimic altceva, totdeauna, decât socoteli.
Şi toată ziua spune, ca şi
tine:
„Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” şi nu mai poate de trufie.
Acela însă nu e om, e o ciupercă!
– O ce?
– O ciupercă!
Micul prinţ se făcuse palid de mânie.
– De milioane de ani, florile-şi făuresc spini.
Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, mănâncă florile.
Şi oare nu
e un lucru serios, când vrei să înţelegi
de ce-şi dau ele atâta osteneală să-şi
făurească nişte spini
care nu le folosesc la nimic?
Nu e importantă bătălia
dintre oi şi flori?
Nu e ea mai serioasă şi mai importantă decât socotelile
unui Domn gras şi roşcovan?
Şi dacă, undeva, eu ştiu o floare care-n lume n-are
seamăn
şi care nu trăieşte-n altă parte decât numai pe planeta mea,
şi dacă într-o
bună dimineaţă
o oaie mititică e în stare să o nimicească,
aşa, dintr-o lovitură,
fără să-şi dea seama de ceea ce face,
nici acesta nu-i un lucru important?
Se îmbujora-n obraji, pe urma
spuse mai departe:
– Când cineva a îndrăgit o floare
cum numai una singura se află în
milioanele şi milioanele de stele,
lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el,
privindu-le să fie fericit.
„Floarea mea, îşi spune el,
e undeva, acolo …”
Dar
dacă oaia îi mănâncă floarea,
pentru el atunci e ca şi cum,
dintr-o dată,
toate
stelele s-ar stinge!
Şi nici asta nu e important!
N-a mai putut rosti nici un cuvânt.
A izbucnit in hohote de plâns.
Se aşternuse noaptea. Eu îmi lăsasem sculele
deoparte. Puţin îmi mai păsa acuma de ciocan, de bulon, de sete şi de moarte.
Pe o stea, pe o planeta,
pe planeta mea, Pământul,
se afla un prinţ micuţ,
care trebuia alinat.
L-am luat în braţe. L-am legănat.
Am vorbit cu el:
– Floarea pe care ai îndrăgit-o nu e în nici o primejdie …
Am să-ţi
desenez o botniţă pentru oaia ta …
Florii
am să-i desenez o armură …
Am să …
Nu prea ştiam ce să-i spun. Mă
simţeam tare neîndemânatic.
Nu ştiam cum să-l împac,
cum să-i mai intru în voie
…
Într-atât de tainic e tărâmul
lacrimii.
Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu