,,Creioanele"-Lb română-E.N. model 2

  O poveste cu… tâlc

Text adaptat după Minodora Farfara

Stau pe birou, în suportul albastru, creioanele colorate. Înalte, lucioase, ascuțite, se privesc cu mândrie unele pe altele.

Alături, se vede un creion negru, mic, cu vopseaua sărită din loc în loc, ros la un capăt, iar la celălalt cu un vârf tocit de atâta folosință. Nimeni nu-l bagă în seamă. El stă mai mult pe jos și, numai când cineva calcă pe el, îl ridică lângă creioanele colorate. Și stă acolo singur, plictisit și supărat că n-are cu cine schimba o vorbă.

Ascultă doar cum creioanele colorate șușotesc între ele:

- Suratelor, grăiește culoarea roz, aveți grijă de vârfurile voastre!

Noi aducem culorile lumii înconjurătoare în desenele copiilor!

- Eu abia aștept să colorez soarele care coace mere și pere zemoase, spune culoarea portocalie.

- Dar soarele tău se află pe un cer senin, fără nori și se oglindește în ape limpezi pe care doar eu le pot face, zice albastrul.

- La căldura soarelui crește iarba verde! Eu și prietenul meu, maroul, înălțăm copacii cu frunze verzi, completează verdele.

- Eu coc lanurile de grâu și gutuile, adaugă culoarea galbenă.

- Fără mine n-ar mai fi cireșe coapte, nici căpșuni, nici mere roșii, nici maci prin lanuri! interveni culoarea roșie.

- Eu ..., a îndrăznit să deschidă gura și creionul mic, ros la un capăt și cu vârful tocit la celălalt, eu...

 - Tu?!... Care e rostul tău? Nu te uiți în ce hal ești? Ce poți face tu cu acest vârf?

Bietul creion tăcu. Vorbele îl durură atât de tare și le consideră nedrepte.

Speră însă că va veni un moment în care va dovedi că are și el multe de arătat.

Seara se coborî ușor. Acum nu-i rămâne altceva de făcut decât să se culce. Și culorile fac la fel.

La un moment dat, o adiere ușoară îi mângâie vârful tocit.

Speriat, creionul deschise ochii. Și nu mică îi fu mirarea când se văzu acoperit de o coală albă de hârtie ce alunecase din teancul de hârtii de deasupra. Gândi: „Mâine am ocazia să le arăt ce pot”.

 Închise iarăși ochii, urmând ca dimineață să arate ce poate. Curând, ziua își revărsă lumina pe fereastră. Creioanele colorate încep să se trezească. Privind în jur, văd coala albă. Fără să le dea timp de vorbă, de sub coală ieși creionul și le zise:

  - Distinse culori, a venit vremea să vă dezmorțiți! De aproape un an ați stat degeaba. Poftiți această coală și arătați fiecare ce știți să faceți!

Culorile privesc cu atenție coala și, nedumerite, se întreabă între ele ce au de făcut, că nu înțeleg. Portocaliul nu vede soare, albastrul nu vede nici cer și nici ape, galbenul nu vede lanul de grâu, nici merele de vară, roșul nu găsește macii din grâu, nici cireşe în pom..., nicio culoare nu-și găsește locul potrivit pentru care a fost creată.

- Ce să facem noi pe această foaie?! Nu e desenat niciun contur de soare, de cer, de pomi, de flori... Nu știm unde ne e locul...!

- Dacă ați fi ascultat aseară, ați fi aflat și rostul unui creion mic, ros la un capăt și cu vârf tocit de atâta folosință. V-ați grăbit să mă judecați după aspect, fără să vă gândiți că înfățișarea mea se datorează muncii neobosite de a scrie pagini întregi, de a desena, pe când voi odihneați în suport. Priviți și veți înțelege cât vă ușurez eu munca! 

Și creionul se ridică în vârful tocit și începu să deseneze soare, pomi cu frunze, cu mere, cu pere, un lan de grâu cu maci în el și toate câte îi treceau prin minte. 

Mirate, culorile urmăreau cum pe foaia albă prind contur toate formele din natură și fiecare vede acum unde și ce trebuie să coloreze. Le părea așa ușor... și s-au îngrămădit care să înceapă prima.

- Vedeți ce ușor e acum? zise creionul văzând comportamentul lor. Greul eu l-am dus.

Tot ce aveți voi de făcut acum este de a colora ce am conturat eu, așteptându-vă în ordine rândul!

Se rostogoli apoi de pe birou și căzu pe parchet, fără a mai spune ceva. La auzul zgomotului, culorile începură să strige după creion:

- Stai, nu pleca! Avem nevoie de tine! Te luăm cu noi în suport! Și pe rând se rostogolesc pe parchet, în speranța că-l pot convinge să se întoarcă la ele.

Un scârțâit de ușă se auzi urmat de o voce hotărâtă:

 - Mamă, nu mai am nevoie de culori! Am acuarele! Voi opri însă creionul acesta negru, 

că are un vârf moale și se șterge ușor!

Și mama adună distinsele culori...

Unde credeți că le duce?

 Surse: http://www.gif-gifs.com/romanian-gif/Leb%C4%83d%C4%83.htm

http://forum.isj.hd.edu.ro

www.google.ro