„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii,
dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —
Antoine de Saint-Exupery
♥♥♥
CAPITOLUL II
Aşa am trăit eu, stingher, fără a
avea cu cine sta într-adevăr de vorbă, până când, odată, acum 6 ani, am rămas
în pană în pustiul Saharei.
.gif)
Mi se stricase ceva la motor. Şi cum nu luasem cu
mine nici un mecanic, nici călători, mă pregăteam să-ncerc de unul singur să
duc la bun sfârşit o reparaţie anevoioasă. Era, pentru mine, o chestiune de
viaţă şi de moarte. Apa de băut, abia mai aveam pentru opt zile.
În prima noapte, deci, am dormit
acolo, pe nisip, la mii de leghe depărtare de orice aşezare omenească. Eram mai
singur chiar decât e naufragiatul pe o plută, în mijlocul oceanului.
Aşa că vă
închipuiţi uimirea mea, când, deodată, în revărsat de zori, m-am pomenit că mă
trezeşte un glăscior ciudat. Rostea:
– Te rog … desenează-mi o oaie!
– Cum?!
– Desenează-mi o oaie …
Am sărit în picioare, ca lovit de
trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit cu luare-aminte. Şi-am văzut un
omuleţ cu totul nemaipomenit, care mă scruta cu gravitate.
Iată cel mai bun portret pe care,
mai târziu, am izbutit să îl fac.
Desenul meu e însă, bineînţeles, mult mai
puţin fermecător decât modelul. Nu e vina mea.
Oamenii mari, pe când aveam şase
ani, mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor şi, în
afara de şerpi boa întregi şi de şerpi boa spintecaţi, nu mai învăţasem să
desenez nimic altceva.
Prin urmare, priveam cu ochi mari
de uimire la arătarea aceea.
Nu uitaţi că mă aflam la mii de leghe depărtare de
orice tărâm locuit.
Or, omuleţul meu nu părea a fi nici rătăcit, nici mort de
oboseală, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea de
loc înfăţişarea unui copil pierdut în inima pustiului, la mii de leghe depărtare
de orice tărâm locuit.
Când, în sfârşit, am fost în stare să vorbesc, l-am
întrebat:
– Bine, dar … ce cauţi tu aici?
Iar el rosti atunci din nou,
încetişor, cerându-mi parcă un lucru foarte însemnat:
– Te rog … desenează-mi o oaie!
În faţa unei taine prea
copleşitoare, nici nu mai cutezi să te împotriveşti. Oricât de nefiresc mi se
părea mie lucrul acesta acolo, la mii de leghe depărtare de orice aşezare
omenească, şi cu toată primejdia de moarte în care mă aflam, mi-am scos din
buzunar stiloul şi o foaie de hârtie.
Însă mi-am adus aminte că
studiasem îndeosebi geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi
i-am spus omuleţului aceluia (cam
posomorându-mă) că nu mă pricepeam să desenez. El mi-a răspuns :
– Nu-i nimic … Desenează-mi o
oaie …
Cum eu nu mai desenasem o oaie,
i-am făcut unul dintre desenele acelea două, singurele de care mă ştiam în
stare. Cel cu şarpele boa întreg.
Şi-am încremenit, auzind că omuleţul îmi
spune:
-Nu! Nu! Nu vreau un elefant în
pântecele unui şarpe boa! Un şarpe boa e foarte primejdios, iar un elefant te
încurcă foarte mult. La mine acasă este loc atât de puţin. Eu de-o oaie am
nevoie. Desenează-mi o oaie!
Aşa încât am desenat:
El s-a uitat cu luare-aminte,
apoi:
– Nu! Aceasta este foarte bolnavă.
Fă-mi alta !
Am desenat alta:
– Numai că … vezi şi tu … aceasta
nu e oaie, e berbec. Are coarne …
Am facut, prin urmare, desenul
din nou.
El însă mi l-a dat înapoi, ca şi
pe cele de mai înainte:
– Aceasta-i prea bătrână. Eu vreau
o oaie care să trăiască mult.
Atunci, pierzându-mi răbdarea,
deoarece mă zoream să mă apuc de demontatul motorului,i-am făcut la repezeală desenul
următor:
Şi i-am spus, într-o doară:
– Aceasta este lada! Oaia care-ţi
trebuie ţie se află înăuntru.
Însă am văzut, cu uimire, cum
chipul micului meu judecător se luminează:
– Chiar aşa mi-o şi doream! Crezi
că oaia aceasta are nevoie de multă iarbă?
– De ce mă-ntrebi?
– Pentru că la mine-acasă este
loc atât de puţin …
– Negreşit îi va ajunge. Ţi-am
dat o oaie mititică.
El s-a aplecat asupra desenului:
– Nu chiar aşa de mititică … Ia
te uită! A adormit …
Şi iată cum l-am cunoscut pe
micul prinţ.
Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu