,,Micul prinţ" - Capitolul IV

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, 

dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.” —

 Antoine de Saint-Exupery

♥♥♥

CAPITOLUL IV
Aflasem încă un lucru foarte însemnat: anume că planeta lui de baştină abia de întrecea mărimea unei case!

Ceea ce nu prea avea cum să mă mire. 

Ştiam bine că înafară de marile planete, că Pământul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li s-a dat câte un nume, pe lume se mai află o puzderie de alte planete, uneori atât de mici, încât numai anevoie le poţi zări cu telescopul. 

Când un astronom descoperea vreuna dintre ele, îi da, în loc de nume, un număr. Aşa, de pildă, el îi zice:

,,Asteroidul 3251”

Am temeinice motive să cred că planeta de pe care venea micul prinţ era asteroidul B-612. Acest asteroid nu a fost zărit decât o singură dată, cu telescopul, în 1909, de către un astronom turc.

El a făcut atunci, cu prilejul unui Congres Internaţional de Astronomie, o mare demonstraţie a descoperirii sale. 

Nimeni însă nu i-a dat crezare, din pricina hainelor pe care le purta.

Aşa sunt oamenii mari!

 Din fericire pentru faima asteroidului B-612, un dictator turc porunci poporului său, sub pedeapsa cu moartea, să se îmbrace ca europenii. Astronomul a mai făcut o demonstraţie, în 1920, îmbrăcat de asta dată într-un frac foarte elegant. Şi toată lumea, acuma, a fost de aceeaşi părere cu el.

Dacă v-am povestit aceste amăanunte cu privire la asteroidul B-612 şi dacă v-am destăinuit numărul lui, am făcut-o din pricina oamenilor mari. 

Oamenilor mari le plac cifrele. 

Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevarat însemnate. 

Nu vă întreabă niciodată: 

„Ce sunet are glasul lui? 

Ce jocuri îi plac lui mai mult? 

Face el colecţie de fluturi?”. 

Ci întreabă: 

„Câţi ani are? 

Câţi fraţi are? 

Câte kilograme cântăreşte? 

Cât câştigă tatăl lui?” 

Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneţi oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş” …, ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă.

  

Lor trebuie să le spuneţi: „Am văzut o casă, care costă o sută de mii de franci”. „Ce frumoasă e!”vor exclama atunci.

Tot aşa, dacă le spuneţi: „Drept mărturie că micul prinţ a existat 
într-adevăr stă faptul că el era o fiinţă încântătoare, că râdea şi că-şi dorea o oaie. Când cineva îşi doreşte o oaie, e o mărturie că există”, ei vor ridica din umeri şi vor socoti că nu sunteţi decât nişte copii! 

Dar dacă le spuneţi: „Planeta de pe care venea el e asteroidul B-612″, atunci vă vor crede şi vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. 

Aşa sunt ei. Nu trebuie să le-o luaţi în nume de rău. 

Copiii se cuvine să fie îngăduitori cu oamenii mari.

  

Fireşte însă că nouă, celor care ştim ce-nseamnă viaţa puţin ne pasă de cifre! Mi-ar fi plăcut şi mie să încep aceasta povestire-n felul basmelor. 

Mi-ar fi plăcut să spun aşa:
„A fost odată un mic prinţ, care trăia pe o planetă doar cu puţin mai mare decât el şi care avea nevoie de un prieten...”

Astfel, acelora care ştiu ce-nseamnă viaţa, totul le-ar fi apărut cu mult mai plin de adevăr.
Căci mie nu-mi place să-mi citească nimeni cartea în chip uşuratic. O mare amărăciune mă cuprinde, în timp ce povestesc aceste amintiri. 

Sunt şase ani de când prietenul meu, luându-şi oaia, a plecat. Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru căa nu vreau să-l uit. 

E un lucru trist să uiţi un prieten. Nu oricine a avut un prieten. 

Şi s-ar putea să ajung asemeni oamenilor mari, care nu se mai gândesc decât la cifre. 

Aşa că iată încă un motiv pentru care mi-am cumpărat o cutie cu vopsele şi creioane. E greu, la vârsta mea, să te apuci de desenat, când niciodată n-ai mai încercat să desenezi nimic, în afară de un şarpe boa întreg şi de un şarpe boa spintecat, la vârsta de şase ani! 

Nu sunt însă tocmai sigur că voi izbuti. Câte un desen, mai treacă – meargă, în altul nu mai seamană de fel. Mai greşesc câte puţin şi când e vorba de înălţime. 

Micul prinţ, aici, este prea mare. Dincoace, prea mic. Şovăi, de asemeni, când ajung la culoarea veşmintelor sale. Încerc atunci aşa, încerc altminteri, când mai bine, când mai rău. 

Voi mai greşi, apoi, în privinţa anumitor amănunte mai de seamă. Dar asta trebuie să mi-o iertaţi. Prietenul meu nu dădea niciodată lămuriri. Credea, poate, că-i semăn. Eu însă, din nefericire, nu sunt în stare să desluşesc oile prin scândura lăzilor. Poate sunt întrucâtva asemeni oamenilor mari. Trebuie să fi îmbătrânit şi eu.

 VA URMA... mâine!

♥♥♥

Voi, copii, vedeţi cu ,,ochii minţii" oiţa printre scândurile lăzii? 

Sunt convinsă că DA! :)
...pentru că şi eu o ,,văd"! :)♥♥♥

Sursa:https://nicoletasavin.wordpress.com/